Ion Schiau s-a născut în România la începutul anilor ’70. Tatăl său a fugit foarte devreme din viața lui, în Elveția, iar soarta lui a fost să ajungă într-un orășel pe nume Biel/Bienne, unde a putut să înceapă o viață nouă și din punct de vedere profesional, el fiind jucător profesionist de hochei.

Astfel, a început să joace hochei în echipa orașului, care se mândrea, la vremea respectivă, cu două lucruri: hocheiul și ceasurile produse aici.

„Eu am aterizat patru ani mai târziu, când aveam doar patru ani, și am aterizat într-un oraș care era cunoscut în lumea industriei orologiere pentru că acolo se fabricau ceasurile brandurilor de renume: mecanismele Rolex aici se produceau, ceasurile Omega aici se creau, Swatch aici își avea sediul. Bienne era un oraș care depindea de această industrie și era poreclit în acele timpuri «Orașul viitorului», bucurându-se de cea mai mare creștere demografică la vremea aceea. Așa cum îl cunosc și îl iubesc eu, chiar dacă reiau vorbele unui mare clovn elvețian din perioada interbelică, Grock (Charles Adrien Wettach), care spunea despre Bienne că este «Babelul Elveției». Și, într-adevăr, este orașul care adună cele mai multe naționalități și unde se vorbește 60% germană și 40% franceză”.

Ion a ajuns aici în anii ’70 când industria orologieră suferea o criză atacată de quarțul japonez și toate companiile producătoare erau într-un cvasifaliment. Toate erau la pământ. Dar Ion a fost, vrând-nevrând, expus la această cultură, a fost infuzat cu tot ce presupune industria orologieră, definind ceea ce face astăzi.

Educat la Bienne, Ion alege să meargă la facultate în Geneva, unde urmează cursuri de afaceri internaționale, iar întâmplarea îl face să se orienteze spre complet altceva, ajungând să fie trimis cu primul job în SUA, la New York. Acolo și-a dat seama că începuse să fie atins de microbul „Swiss Made” și că îi plăcea tot ce purta amprenta artizanilor elvețieni.

„Dezvoltam o afinitate naturală. Eram deja infuzat de anumite valori specifice, pentru că am crescut și am trăit printre ei atâta vreme. În vacanțe, atunci când trebuia să lucrez, mergeam în fabrici de ceasuri. Acasă, prietenii părinților invitați lucrau în fabrici de ceasuri. La masă se discutau chestiuni care priveau această industrie. Peste tot eram înconjurat de baroni ai industriei, pentru că asta făceau toți cei de acolo: unii produceau doar carcase, alții doar coronițe, alții erau responsabili doar de cadrane și așa mai departe.”

Era lumea lui Ion, o cunoștea și se simțea foarte bine în ea, ca peștele în apă, așa că îi venea natural, la îndemână, să o promoveze. La sfârșitul anilor ’90, atunci când a revenit după prima experiență de muncă la New York, a început să caute de lucru în acest domeniu. Tot în acea perioadă se năștea trendul ca marile case de modă să-și creeze propriile ceasuri, astfel încât industria de fashion începea să dea de lucru industriei orologiere.„Începuse Gucci, iar apoi au apărut și ceasurile Armani la preț mai mic, iar în același timp, primul brand care intrase la sfârșitul anilor ’90 cu un mecanism «Swiss Made» era Calvin Klein, care aparținea grupului Swatch.

După aceea, am fost trimis din nou în America pentru a mă ocupa de piața americană. Acolo am integrat grupul Swatch în SUA, în cadrul unei companii care distribuie toate brandurile grupului, de la Swatch la Breguet, și unde întâlnești multă lume, unde înveți lucruri noi și ți se dilată perspectivele.”

Astfel, structura managerială i-a împins pe cei de la Swatch să dea mai multă responsabilitate unui președinte de brand – cum era cazul lui Ion pentru Calvin Klein –, și anume să fie responsabil pentru toate mărcile de ceasuri, într-o anumită zonă. Astfel, Ion devine un soi de supraveghetor pentru ceilalți, pe teritoriul definit de zona de Nord-Est: Boston – Tri-State, unde Ion îi coordona pe ceilalți reprezentanți și intervenea acolo unde era necesar. Asta i-a permis și privirea de ansamblu. Reușitele din SUA l-au chemat înapoi în Elveția, unde i s-a propus să fie director internațional de vânzări pentru același brand, poziție pe care, evident, a acceptat-o, lăsându-și la New York prietena cu care trebuia să se căsătorească și urmând să aibă o căsătorie transatlantică până când ea a decis să se întoarcă în Europa.

Articol complet pe forbes.ro